Valea Viilor și alte povestiri din țara ascunsă

Evaluat la 5.00 din 5 pe baza unei singure evaluări

5.00/5

1 recenzie pentru Valea Viilor și alte povestiri din țara ascunsăAdaugă o recenzie

1. Evaluat la 5 din 5

   Anonim – august 14, 2026

   O țară pe care n-o găsești pe hartă
   Sunt cărți care ne spun povești și sunt cărți care, fără să ne dăm seama când s-a întâmplat, ne schimbă puțin felul de a privi lumea. „Valea Viilor și alte povestiri din țara ascunsă”, de George Drăgan, este una dintre ele. La început, ai impresia că ai intrat într-un sat românesc uitat undeva între Pitești și Câmpulung, cu vii, livezi, ulițe, biserică, cimitir, oameni cu porecle, morți despre care încă se vorbește și obiceiuri pe care nimeni nu mai știe de ce le ține. Apoi înțelegi că Valea Viilor nu este, de fapt, un loc.
   Este o lume.
   O lume în care hotarul satului se numește „Apoi”, în care o stradă a Biruinței poate sfârși în gardul cimitirului, un om își cumpără în fiecare duminică bilet de tren fără să plece nicăieri, un altul trăiește întreaga viață la timpul trecut, iar un meșter care lucrează acoperișuri se simte mai firesc între pământ și cer decât printre oameni. George Drăgan posedă un dar rar: vede extraordinarul ascuns în oamenii obișnuiți. Nu are nevoie de eroi. Îi sunt de ajuns o femeie care nu s-a plâns niciodată, un bărbat care amână totul ca și cum ar putea amâna astfel timpul însuși, o bătrână care frământă pâinea fără să observe că lacrimile îi cad în aluat, doi oameni care se întâlnesc pentru prima dată într-un cimitir și se iubesc o viață. Din asemenea fragmente mărunte se alcătuiește „țara ascunsă”.
   Și tocmai aici cartea devine mult mai mult decât o splendidă colecție de povestiri cu parfum de realism magic. Pentru că fantasticul lui George Drăgan nu vine peste realitate ca să o înfrumusețeze. El pare să fi fost dintotdeauna înăuntrul ei. Un puț fără apă poate păstra mireasmă de crini. Sfinții pot părăsi zidurile unei biserici și se pot ascunde în copacii pădurii. Un drum secundar din Bărăgan poate deveni drumul risipitorului spre casă. O plajă banală de la Cap Aurora poate deveni loc de pelerinaj pentru un fiu care își vede tatăl înotând spre larg și descoperă, fără să știe încă, timpul, moartea și dragostea. Iar într-un sat care dispare de pe hartă, oamenii continuă să existe atât timp cât cineva le mai știe povestea.
   Aici stă, poate, frumusețea cea mai adâncă a volumului: George Drăgan scrie împotriva dispariției. Împotriva uitării oamenilor fără statui, a caselor părăsite, a drumurilor pe care nu mai merge nimeni, a crucilor de pe care ploaia șterge numele, a gesturilor mărunte care nu vor intra niciodată în istorie. Scrie despre România profundă fără să o idealizeze, despre credință fără să predice, despre moarte fără să cadă în macabru și despre Dumnezeu fără să simtă nevoia de a-L explica. Umorul, ironia, erudiția, fabulosul și o foarte fină sensibilitate teologică coexistă într-o proză care poate trece, în câteva rânduri, de la hohot la melancolie și de la o întâmplare aparent caraghioasă la întrebarea fundamentală: ce rămâne dintr-un om după ce timpul a trecut peste el?
   Răspunsul acestei cărți pare simplu: poate că rămâne ceea ce a iubit. O scară. O fântână. O bucată de pâine. O fotografie. O poreclă. O rugăciune. O femeie așteptând. Un tată ieșind din mare. Un nume aproape șters de pe o cruce. Și povestea. George Drăgan este încă un nume puțin cunoscut. „Valea Viilor și alte povestiri din țara ascunsă” ne face să credem că nu va rămâne astfel. Pentru că, din când în când, literatura ne amintește că marile descoperiri nu se află neapărat departe. Uneori trebuie doar să părăsim drumul principal și să avem curajul să intrăm în țara ascunsă.